Publicat în The Sword & Trowel 2007, nr 2

Părăsirea mişcării carismatice înseamnă despărţirea de prieteni, de un anumit stil de închinare şi intrarea într-un mediu cu totul nou. În continuare, păstorii spirituali vor găsi câteva sfaturi despre cum le pot fi de ajutor celor care vin într-o biserică sănătoasă.

         Titlul acestui articol nu trebuie interpretat, desigur, în sens carismatic. Nu veţi găsi aici sfaturi despre cum să scoateţi demonii, ci despre cum îi puteţi ajuta pe credincioşii adevăraţi care au trăit sub influenţa puternică a ideilor carismatice şi au ajuns la un moment dat să înţeleagă că acestea sunt greşite. Ei au ieşit dintr-o lume a vorbirii în limbi, a vedeniilor, profeţiilor, stărilor de extaz, dansului şi străfulgerărilor şi a tuturor celorlalte activităţi asociate cu acestea şi au căutat părtăşia printre creştinii „tradiţionali”.

Aceşti prieteni vin de multe ori cu probleme, iar pastorii şi lucrătorii bisericii trebuie să fie gata să-i ajute. Unii lasă în urmă atât de repede şi de uşor mişcarea carismatică încât nu ai zice că înainte aveau o gândire şi un comportament radical diferite. Recunoaştem că unii au nevoie de puţin ajutor sau chiar deloc pentru a se adapta la creştinismul conservator, biblic.

Mulţi constată însă că timpul petrecut în mişcarea carismatică a produs în ei tulburare, nesiguranţă şi poate chiar răni spirituale. Ei au renunţat la o mulţime de elemente de suport emoţionale şi au rupt legăturile cu numeroşi prieteni apropiaţi, lucru care le-a produs o suferinţă considerabilă.

Doctrina, închinarea, părtăşia şi slujirea îmbracă acum pentru ei o formă cu totul nouă. Mediul nou în care au intrat înseamnă un fel de a gândi şi a privi lucrurile complet diferit de cel din cercurile carismatice. Mai mult, în subconştientul lor încă zace acea teamă sâcâitoare că aceşti „tradiţionalişti” sunt într-adevăr nişte formalişti reci şi fără viaţă cum au auzit până atunci – oameni care nu au gustat niciodată Duhul şi care se împotrivesc în mod voit puterii Sale eliberatoare.

Vorbind la modul general, există trei cauze principale pentru care oamenii părăsesc mişcarea carismatică. Prima dintre ele este cea mai dezirabilă şi îi determină de cele mai multe ori pe oameni să se adapteze total la învăţătura evangelică dreaptă. Celelalte două dau naştere la „convertiţi” mai puţin stabili.

O primă cauză este atunci când oamenii trăiesc o dezamăgire sau deziluzie mare cu privire la mişcarea carismatică şi încep să-i studieze cu mai mare atenţie declaraţiile. Poate că tocmai au pierdut pe cineva din familie sau un prieten apropiat şi au văzut cu ochii lor promisiunile mincinoase şi eşecul profeţiilor de vindecare. Poate că şi-au dat seama de lipsa de sinceritate şi de mândria care caracterizează activitatea carismatică şi au rămas uimiţi.

Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor

         De exemplu, cu câţiva ani în urmă carismaticii din lumea întreagă au fost şocaţi de fenomenele neobişnuite asociate cu mişcarea Toronto Blessing şi au deschis Cuvântul lui Dumnezeu cu o nouă dorinţă de a descoperi. Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor.

O a doua cauză pentru care oamenii părăsesc activitatea carismatică este nemulţumirea personală. Deşi există o şansă ca aceasta să le deschidă ochii pentru adevăr, de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. În grupurile carismatice de studiu este întreţinut în mod artificial un nivel ridicat de interdependenţă emoţională, iar în acest context pot apărea supărări care să-i determine pe unii să plece. Tradiţionaliştii luaţi în derâdere ar putea interpreta acest gest ca pe un act de protest, numai că reacţia lor este una de nemulţumire personală şi nu are nicio legătură cu doctrina; prin urmare, chiar dacă aceşti „emigranţi” critică fenomenul pe care l-au părăsit, se poate ca acesta să fie doar efectul unor sentimente rănite.

Unii oameni pleacă fiindcă „darurile” lor nu au fost apreciate suficient sau pentru că aspiraţiile lor la o poziţie de conducere s-au năruit. Cel mai probabil însă, aceştia se vor întoarce, iar dacă nu la acelaşi grup, atunci într-o altă zonă a mişcării carismatice. Aproape am putea spune că cu cât este mai gravă insulta, cu atât se vor întoarce mai repede. Este adevărat că avem oportunitatea să ajutăm astfel de oameni nemulţumiţi să vadă adevăratele probleme şi să ne rugăm ca Domnul să le deschidă ochii, însă eforturile noastre pot fi în zadar.

O a treia cauză pentru care oamenii pleacă, dar numai pentru a se întoarce într-un final este temperamentul instabil. Nu vorbim aici despre stabilitatea mintală a oamenilor, ci despre incapacitatea lor de a gândi clar şi de a identifica principiile biblice fundamentale de comportament. Învăţătura carismatică, fiind atât de subiectivă, de experimentală, de emoţională şi de speculativă produce acest gen de instabilitate la unii oameni.

Ei acumulează o cantitate mare de idei şi de exemple, însă nu dispun de o metodă sigură de a le verifica. Mintea lor lucrează atât de mult cu fragmente dezordonate încât îşi pierde capacitatea de a ordona lucrurile după importanţa lor şi de a judeca limpede.

Este aproape imposibil să-i ajuţi pe cei care se află în această situaţie. Oricât de rapid ai încerca să le explici un lucru, în mintea lor se nasc alte câteva zeci de idei. Ei stabilesc dacă un lucru este bun sau rău în funcţie de numărul argumentelor favorabile posibile şi nu de validitatea biblică a afirmaţiilor. Instabilii se întorc de obicei la starea confortabilă de confuzie din cadrul unui grup carismatic.

Era necesar să amintim şi acele ultime două categorii, fiindcă trebuie să fim pregătiţi să suferim dezamăgire. Cu toate acestea, să nu uităm că Domnul lucrează. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu părăsesc această mişcare din motive corecte, biblice, şi credem că mult mai mulţi o vor face şi în continuare. Ne dorim să salvăm cât mai mulţi oameni de la şirul nesfârşit de greşeli care compun mişcarea carismatică şi de la exploatarea la care sunt supuşi din partea unor lideri „de vârf” lipsiţi de sinceritate şi de transparenţă.

De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră

         Se impune să mai precizăm un lucru. Să nu credem cumva că toţi cei care pleacă din rândul carismaticilor sunt cu adevărat convertiţi. Spun lucrul acesta cu mare grijă, întrucât mulţi dintre ei sunt convertiţi, însă nu uităm faptul că mulţi oameni au fost atraşi cu promisiuni de vindecare şi chiar de prosperitate, nicidecum cu o provocare la pocăinţă şi supunere faţă de Cristos. Odată intraţi, ei au fost hrăniţi nu cu doctrină, ci cu pastile emoţionale. De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră. Iar când este prezentată Evanghelia, ea îmbracă de obicei o formă superficială de credinţă facilă. Prietenia şi fenomenalul iau locul vieţii spirituale adevărate. De aceea, mulţi dintre participanţi nu sunt mântuiţi cu adevărat, iar dacă aceştia părăsesc mişcarea şi se îndreaptă spre o biserică evanghelică sănătoasă, nevoia lor cea mai mare este să audă Evanghelia.

Această precizare trebuie completată însă cu un apel la respect faţă de foştii carismatici care sunt credincioşi sinceri şi veritabili. Unii dintre ei s-au îndreptat cu mulţi ani în urmă spre mişcarea carismatică din pricina lipsei de viaţă dintr-o biserică evanghelică tradiţională. Sunt multe biserici cu o doctrină sănătoasă, dar în care oamenii fac atât de puţin pentru Domnul încât îi putem înţelege pe aceia dintre membri care aleg părtăşia unui grup carismatic. Chiar dacă greşesc făcând aceasta, ne închipuim ce chin trebuie să fi fost pentru ei să-şi ţină în viaţă credinţa şi dragostea într-o biserică „sănătoasă”, dar lipsită de entuziasm! Ei s-au simţit oarecum constrânşi să plece din acea biserică sănătoasă, dar cufundată într-un somn sănătos. De multe ori tocmai dorinţa de a-I fi pe plac lui Dumnezeu i-a determinat pe oameni (deşi în mod greşit) să plece în biserici carismatice mai animate. Noii lor învăţători de aici i-au convins să caute vorbirea în limbi şi alte lucruri neobişnuite, iar dorinţa lor de a se supune lui Dumnezeu i-a determinat să se deschisă spre aceste experienţe noi.

Deşi au fost induşi în eroare, au fost sinceri, iar sinceritatea lor merită respectul nostru. Poate că ei au fost mai sinceri decât adunarea sănătoasă pe care au lăsat-o în urmă.

Spunem lucrul acesta pentru a încuraja o măsură potrivită de respect pentru aceia care se întorc la noi din sânul grupărilor carismatice. Poate că tocmai noi, evanghelicii tradiţionali, am greşit faţă de ei prin letargia şi răceala noastră spirituală.

Care sunt problemele sau urmele care continuă să le dea bătăi de cap credincioşilor după ce au părăsit mişcarea carismatică? Pe paginile următoare vom trece în revistă câteva dintre dificultăţile întâlnite şi vom scoate în evidenţă acele învăţături biblice asupra cărora trebuie să insistăm pentru a le rezolva.

Zece probleme de durată

1. Supremaţia imaginaţiei

         Prima problemă cu care se confruntă în continuare cei care părăsesc mişcarea carismatică se naşte din supremaţia imaginaţiei. La mulţi dintre ei, imaginaţia a lucrat din greu ca să creeze o viaţă spirituală artificială în care Dumnezeu le-a vorbit neîntrerupt prin călăuzire directă. Ei s-au simţit conduşi să facă un lucru sau altul şi au „primit” cunoaştere despre cutare sau cutare lucru. În multe situaţii, au pus fiecare sentiment şi trăire pe seama unui imbold venit direct de la Duhul Sfânt. Religia pe care au învăţat-o a fost complet diferită de cea a creştinismului biblic, fără ca ei să-şi fi dat seama de lucrul acesta.

Ei au propovăduit un sistem de gândire care ia convingerile creştine fundamentale şi le aplică pe o formă de misticism în care omul „cunoaşte” atingerea divină şi primeşte într-un mod direct şi paranormal o cunoaştere inaccesibilă altora. Când cineva traduce vorbirea în limbi, ceea ce-i vine prima dată în minte este înţelesul corect. Pentru mulţi, ideile obişnuite trebuie ridicate la rang de „cuvinte de cunoaştere”. Şi lista închipuirilor inspirate este lungă.

Mulţi foşti carismatici sunt şocaţi să afle care este adevărata învăţătură biblică despre unirea cu Dumnezeu şi cum funcţionează aceasta. Fără să înţeleagă această învăţătură ei rămân pe mai departe nedumeriţi, dependenţi de sentimentele lor şi de aşa-zisele mesaje primite de la Dumnezeu.

Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa

         Noi trebuie să le explicăm, atât prin predicare, cât şi prin interacţiune personală, pasajele din Noul Testament care vorbesc despre trăirea „prin credinţă”, iar aceasta nu doar pentru a le putea explica mântuirea, ci şi pentru a le explica „mecanismele” unirii noastre permanente cu Dumnezeu. Trebuie să le explicăm că noi nu-L cunoaştem pe Domnul prin intermediul unor simţuri fizice sau sentimente, nici printr-o legătură directă sau de tipul „clarviziunii”. Sentimentele sunt reacţia noastră la ceea ce înţelegem. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin ceea ce ne este descoperit în Cuvântul Său. Credem tot ce spune acesta despre El, ne încredem în El şi ne bucurăm de El. Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa. Legătura principală dintre Dumnezeu şi noi este prin înţelegerea noastră şi prin reacţia noastră de încredere. Bineînţeles că avem şi numeroase dovezi, cum sunt rugăciunile ascultate, precum şi o doză de siguranţă, însă legătura principală este primirea Cuvântului.

Cum rămâne atunci cu sentimentele? Trebuie să explicăm faptul că în experienţa spirituală autentică, sentimentele iau naştere ca reacţii la ceea ce pricepe mintea. Dumnezeu nu obişnuieşte să ne apeleze direct latura emoţională. Fie că vorbim despre dragoste, recunoştinţă, siguranţă, ruşine sau convingere de păcat, acestea se plămădesc înăuntrul nostru ca rezultat al lucrurilor pe care le înţelege mintea.

În viaţa creştină totul vine „prin credinţă”, iar aceasta înseamnă în mod necesar prin înţelegere. Nu avem cum să credem un lucru fără să ne gândim la el.

Care este rolul Duhului Sfânt în toate acestea? Trebuie să explicăm faptul că Duhul Sfânt luminează mintea, capacitând-o să priceapă adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu. El nu transmite minţii credinciosului adevăruri spirituale care nu se regăsesc în Biblie. Ceea ce face însă este să ne ascută mintea ca să vedem lucrurile dezvăluite în Scriptură.

Apoi, când am înţeles aceste lucruri şi le-am primit prin credinţă, Duhul ne atinge în mod repetat mintea astfel încât să le vedem cu o claritate şi mai mare şi să avem parte de mai multă bucurie şi dragoste. O veche expresie puritană numeşte aceasta „îmbrăţişarea Duhului”. Cât de bun este Duhul lui Dumnezeu!

Ideea principală este că orice experienţă spirituală veritabilă trebuie să străbată mintea, conştientul, şi să fie primită prin credinţă. De îndată ce reuşim să le transmitem foştilor carismatici acest adevăr fundamental al credinţei creştine, ochii li se deschid şi înţeleg că au fost induşi în eroare de o formă de creştinism denaturată. Atunci ei nu mai sunt la mila imaginaţiei.

Bineînţeles că trebuie să-i asigurăm pe aceşti prieteni că există şi numeroase dovezi palpabile ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile noastre. Ea se vede în natura nouă pe care o primim în momentul convertirii şi în numeroasele răspunsuri la rugăciune care vin după aceea. De nenumărate ori am fost întăriţi ca să ne putem îndeplini sarcinile, am primit putere să mărturisim şi am fost eliberaţi din încercări ca răspuns la rugăciuni. Am văzut în repetate rânduri cum Dumnezeu a intervenit în mod clar schimbând împrejurările. În toate acestea vedem mâna Domnului, însă numai în Cuvânt putem auzi, ca să zicem aşa, vocea Lui autoritară care ne descoperă doctrina şi poruncile Sale.

Ca să rezumăm, noi Îl cunoaştem pe Domnul prin ceea ce El a spus (în Cuvânt), la care se adaugă ceea ce face El ca răspuns la rugăciune. Noi nu primim din partea lui Dumnezeu comunicări directe cu rol de autoritate.

Cât de mult diferă această învăţătură istorică, biblică, de ideile mistice şi oculte care s-au strecurat în învăţătura carismatică modernă! „Deconectează-ţi mintea”, zic ei, „pentru că nu face decât să te împiedice şi să te deranjeze. Ridică mâinile, închide ochii, leagănă-te dintr-o parte în alta, aruncă-te în abis, dă frâu liber sentimentelor, lasă-ţi spiritul să preia controlul, repetă Numele Mântuitorului, vorbeşte în limbi şi atunci vei activa legătura ta directă şi mistică cu Dumnezeu şi vei simţi şi vei vedea după cum te va mişca Duhul.”

Repet, Dumnezeu vorbeşte din Cuvânt adresându-Se minţii, care este organul priceperii şi sălaşul credinţei. Iată în continuare câteva dintre pasajele importante la care trebuie să facem referire atunci când subliniem importanţa primordială a credinţei (care presupune, în mod natural, pricepere).

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).

„Pentru ca să li se îmbărbăteze inimile … şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de PRICEPERE” (Coloseni 2:2).

„Staţi tari ÎN CREDINŢĂ” (2 Corinteni 1:24).

„Pentru că umblăm PRIN CREDINŢĂ, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7).

„Pe deasupra tuturor acestora, luaţi SCUTUL CREDINŢEI, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efeseni 6:16).

„PRIN CREDINŢĂ a părăsit el [Moise] Egiptul … pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27).

„Aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre PRIN CREDINŢĂ; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:17-19).

2. Istorisiri şi revelaţii

         O a doua problemă care îi afectează pe mulţi dintre cei ce părăsesc cercurile carismatice este încrederea lor anterioară în surse nebiblice de doctrină şi de mângâiere, precum istorisirile şi noile revelaţii. Cei mai mulţi carismatici cred la modul teoretic că toate istorisirile, viziunile şi cuvintele de cunoaştere trebuie să treacă de testul Scripturii, însă prea puţini sunt cei care chiar procedează aşa. (Atunci când liderii carismatici încearcă să-şi justifice viziunile cu ajutorul Scripturii, aceste încercări merg de la superficial până la absurd.)

Problema este că foştii carismatici simt adeseori un mare gol lăuntric după ce lasă în urmă şirul neîntrerupt de învăţături exemplificative şi de cuvinte profetice. Unii rămân vulnerabili şi gata să creadă tot ce citesc în literatura creştină anecdotică uşoară.

Facem adeseori referire la felul în care mişcarea carismatică coboară pragul credulităţii oamenilor, lucru care chiar se întâmplă. Mulţimea de întâmplări cu vindecări, experienţe extraordinare şi revelaţii trebuie în general crezută, pentru că altfel viaţa creştină ar fi un adevărat coşmar de suspiciune. Unii rezolvă problema crezând totul (oricât ar fi de nebiblic), în timp ce alţii „aproape” cred. (Vezi problema nr. 10 pentru alte comentarii pe acest subiect.)

Din păcate, nu este suficient să-i îndreptăm pe oameni către Scriptură, deoarece prietenii noştri carismatici au auzit citate din Scriptură folosite pentru a justifica lucruri dintre cele mai bizare. Prin ignoranţa lor faţă de orice reguli de interpretare, învăţătorii carismatici au răpit Scripturii orice claritate, consecvenţă şi autoritate. Ceea ce trebuie să facem este să încurajăm un nou respect şi o mai profundă reverenţă şi dragoste pentru Scriptură, făcându-le cunoştinţă prietenilor noştri cu regulile pe care Biblia le promovează pentru propria sa interpretare. Ei trebuie să acorde importanţă contextului şi să compare textele biblice între ele. Trebuie să afle despre conceptul de „analogie a credinţei” propus de reformatori, concept care presupune să ne înarmăm cu o cunoaştere intelectuală clară a tuturor doctrinelor majore ale Bibliei, iar apoi să verificăm toate ideile noastre cu privire la înţelesul unui pasaj pe baza acestor doctrine.

Articolul de faţă nu îşi propune să recapituleze regulile principale de interpretare, însă foştii carismatici au nevoie de experienţa eliberatoare a studiului biblic serios şi logic. Ei trebuie să vadă ce au pierdut în toţi aceşti ani. Abia atunci vor putea să se bucure de o Scriptură care călăuzeşte cu adevărat şi care nu este o carte haotică a misterelor ce are nevoie de o revelaţie personală pentru a-şi face descoperit înţelesul. Prin urmare, trebuie ca în programele noastre de educaţie să lăsăm timp şi loc pentru subiectul „Interpretarea Bibliei pentru toţi”.

Trebuie să-i îndreptăm pe prietenii noştri înspre cărţi precum Body of Divinity a lui Thomas Watson, unde se vor bucura să găsească, într-o formă bine sistematizată, Adevărul doctrinar care le-a fost refuzat până acum. În felul acesta ei vor dobândi ancora solidă a doctrinei sănătoase fără de care vor fi mereu vulnerabili la ideile omeneşti, nebiblice.

3. Închinarea cu reverenţă

         A treia problemă cu care se confruntă numeroşi credincioşi ieşiţi din mişcarea carismatică ţine de adaptarea la o formă de închinare caracterizată de reverenţă. În cele mai multe comunităţi carismatice, închinarea este concepută astfel încât să fie subiectivă şi motivatoare doar la nivel uman. În acest sens, ingredientele principale folosite sunt muzica instrumentală şi ritmul. De asemenea, închinarea are de obicei un caracter informal, sacrificând uimirea şi reverenţa. Ea are de-a face mai mult cu sentimentele şi trupul decât cu mintea şi sufletul.

Cei care pleacă dintr-un grup carismatic ajung fie într-o biserică evanghelică cu o închinare conservatoare, fie într-una care acceptă compromisul şi foloseşte cântece carismatice. Aceasta din urmă nu va putea să le arate foştilor carismatici frumuseţea adevăratei închinări fiindcă a pervertit-o ea însăşi.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în locuri în care pot învăţa despre scopurile biblice ale închinării. Lor va trebui să le scoatem în evidenţă cel mai important principiu dintre toate, şi anume că închinarea trebuie să fie „în duh şi în adevăr”. Aceasta se referă şi la faptul că ea trebuie să fie o închinare cu mintea şi în conformitate cu Adevărul revelat al lui Dumnezeu.

Este foarte important ca orice credincios să înţeleagă faptul că închinarea trebuie să poată fi exprimată în cuvinte (fie că acestea sunt doar gândite, rostite sau cântate). Orice nu îndeplineşte acest criteriu nu este închinare adevărată.

Închinarea trebuie să fie în acelaşi timp obiectivă şi subiectivă; ea trebuie să fie încărcată cu laude şi admiraţie la adresa lui Dumnezeu şi a atributelor şi lucrărilor Lui. Ea trebuie adusă în smerenie şi reverenţă. Închinarea trebuie să includă pocăinţă (care lipseşte adeseori din cântecele carismatice). Ea nu trebuie să fie marcată de spiritul competitiv al muzicii elaborate şi al virtuozităţii instrumentale, pentru ca nu cumva oamenii să se bucure mai mult de acestea decât de închinarea spirituală, iar muzicienii să iasă în evidenţă cu talentele lor.

Închinarea nu trebuie să împrumute ritmuri şi acorduri asociate cu industria muzicală seculară şi cu mesajele ei care se împotrivesc lui Dumnezeu şi moralităţii. Cuvântul lui Dumnezeu cere o separare clară între sacru şi profan.

Cam acestea sunt principiile pe care trebuie să le expunem pe baza unor pasaje pasaje biblice ca Ioan 4 şi Apocalipsa 4-5. Foştii carismatici trebuie să înţeleagă că au îmbrăcat până acum o formă de închinare firească, lumească, egocentrică şi care este o întristare pentru Duhul Sfânt. Plăcerea omenească, obţinută din aceste stiluri lumeşti depravate, a eclipsat activitatea spirituală adevărată, iar acum toate acestea trebuie respinse ca lucruri nelegitime şi dăunătoare. Doar după ce vor face lucrul acesta, vor putea să aducă din toată inima şi într-un mod sincer o închinare autentică, plină de respect şi de atenţie, manifestând o adevărată bucurie spirituală.

4. Fenomene vizibile

         A patra problemă care le dă mari bătăi de cap foştilor carismatici este foamea continuă de fenomene precum vindecările şi profeţiile. Când nu au parte de ele, ei se simt nemotivaţi şi nesiguri. Aceste aşa-zise dovezi ale prezenţei Duhului Sfânt au fost pentru ei multă vreme un înlocuitor al credinţei, iar acum când le-au lăsat în urmă, constată că le este greu să trăiască prin credinţă.

Noi, creştinii, nu suntem însă lipsiţi de dovezi ale lucrării lui Dumnezeu în noi, şi este bine să-i ajutăm pe prietenii noştri tulburaţi să vadă aceste dovezi. Convertirea, sfinţirea şi păstrarea sunt cele mai mari dintre toate.

Un lucru şi mai important este să-i învăţăm să-şi pună credinţa în ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Credinţa creşte cel mai mult atunci când este pusă în practică, mai întâi primind şi crezând învăţătura Cuvântului, iar apoi apropiindu-ne de Domnul în rugăciune ca răspuns la toate problemele şi nevoile vieţii.

Pe aceștia trebuie să-i ajutăm să accepte „numai Scriptura” ca regulă a credinței și trăirii lor.

         Foştii carismatici trebuie încurajaţi să dea dovadă de un discernământ sobru, punându-şi încrederea numai în Cuvânt şi ignorând explicaţiile carismatice ale experienţelor neobişnuite. Poate le va fi util să afle că tocmai acele fenomene şi „minuni” pe care s-au bazat până acum pot fi întâlnite în egală măsură şi în afara cercurilor creştine. Ele sunt răspândite chiar şi în rândul sectelor păgâne şi nu sunt nicidecum dovezi ale lucrării Duhului. Chiar în sânul mişcării carismatice, mulţi lideri neevlavioşi (ba chiar imorali şi nelegiuiţi) au reuşit să producă aceste aşa-zise semne ale aprobării şi puterii lui Dumnezeu.

Foştii carismatici trebuie să înţeleagă totodată că în aceste experienţe neaşteptate, un rol important îl joacă tehnici ascunse de hipnoză şi manipulare psihologică. Pe scurt, noi trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să accepte principiul „numai Scriptura” ca regulă de bază pentru umblarea lor şi să-şi găsească plăcerea în minunile Cuvântului. În ce priveşte încurajarea, oare nu sunt suficiente dovezile inconfundabile ale puterii lui Dumnezeu în susţinerea şi în binecuvântarea mărturiei noastre?

În vederea întăririi credinţei, este imperios să le arătăm foştilor carismatici cum să se bazeze pe promisiuni în loc să caute minuni pământeşti care, dacă există, nu sunt decât un amestec de trucuri teatrale şi efecte psihologice. O carte excelentă pe care o putem recomanda este A Divine Cordial a lui Thomas Watson, publicată şi sub titlul All Things for Good. La fel de minunată este şi cartea lui A W Pink, Comfort for Christians. Cărţi ca şi acestea le arată credincioşilor cum trebuie să se raporteze la încercările de tot felul. Viaţa creştină se trăieşte nu prin vedere, ci prin credinţă, iar umblarea pe această cale trebuie să devină ţelul credincioşilor care au părăsit mişcarea carismatică.

5. Absenţa slujirii

         A cincea problemă cu care se confruntă unii dintre foştii carismatici este rezultatul lipsei implicării şi dedicării în slujirea autentică a Domnului. Noi am fost mântuiţi ca să-I slujim Lui şi să fim la dispoziţia Lui. Ţelul nostru ar trebui să fie ca împreună să ne implicăm în lucrarea de evanghelizare. Mediul carismatic însă este unul predominant egocentric. Bineînţeles că există şi excepţii şi că unii carismatici sunt deosebit de activi pentru Domnul, inclusiv în lucrări ce ţin de purtarea de grijă pentru alţii. În general însă, situaţia este cu totul alta.

Foarte rar se va întâmpla să găsim adunări carismatice preocupate la modul serios să organizeze şcoli duminicale cu scop de evanghelizare şi alte activităţi similare ce urmăresc binele spiritual al comunităţii. Da, vom găsi multă hărnicie, însă de obicei în folosul credincioşilor şi pentru plăcerea şi împlinirea lor.

Activităţile care se desfăşoară în bisericile carismatice presupun un mare consum de energie pe plan muzical şi în alte practici obişnuite. Darurile, zidirea bisericii şi întărirea personală sunt lucrurile cele mai importante. „Umblarea mea … sănătatea mea … experienţa mea” reprezintă scopul cel mai important în viaţă. Grupurile de casă sunt adeseori doar un context plăcut în care oamenii se răsfaţă şi se complimentează reciproc. Principiul de bază este că trebuie să ni se poarte de grijă. Noi suntem cei mai importanţi. Toată energia trebuie canalizată înspre noi înşine.

Credinciosul care părăseşte atmosfera creştinismului carismatic şi se alătură unei adunări tradiţionale se va simţi, foarte probabil, abandonat. Este important ca el să înţeleagă adevărata cauză a acestui gol şi să vadă că viaţa lui trebuie să se umple acum cu o nouă activitate – slujirea spirituală altruistă şi abundentă pentru Cristos.

Trebuie să recunoaştem că unele biserici creştine tradiţionale din zilele noastre sunt la fel de condamnabile ca şi cele carismatice pentru egocentrismul care caracterizează programele lor. Tragem însă nădejde că aceia care părăsesc mediul carismatic vor găsi biserici în care nu distracţia şi plăcerea credincioşilor este scopul principal, ci proclamarea Evangheliei pentru sufletele pierdute.

În zile ca acestea e nevoie de mulţi lucrători. Ceea ce îi va ajuta cel mai mult pe foştii carismatici este o nouă perspectivă şi o nouă dedicare, acesta fiind contextul în care ei vor găsi adevărata binecuvântare spirituală. (Broşura autorului despre biserica funcţională – Your Reasonable Service in the Lord’s Work – poate fi de ajutor în acest sens.)

6. Încetarea darurilor-semne

         A şasea problemă care îi frământă pe foştii carismatici este dacă darurile Duhului au încetat sau nu. Cum este posibil ca ele să fi încetat dacă Scriptura nu afirmă în mod specific lucrul acesta? Teama reziduală şi recurentă cu privire la darurile Duhului va dispărea numai atunci când fostul carismatic va înţelege foarte clar motivele pentru care cesaţionismul a fost poziţia majorităţii covârşitoare a creştinilor până în anii 1960. În acest sens, feriţi-vă de literatura care condamnă practicile carismatice fără să proclame în acelaşi timp încetarea darurilor-semne şi a darurilor revelatoare.

Unii autori au îmbrăţişat ideea potrivit căreia cesaţionismul este neîntemeiat şi că ar trebui să judecăm validitatea fiecărei pretenţii carismatice în funcţie de meritele sale. Ideea în sine este un coşmar. Vorbind doar din perspectivă practică, ar fi nevoie de mii de judecători cu experienţă care să lucreze zi şi noapte doar pentru a începe să aducem puţină lumină pe scena actuală. Pretenţiile referitoare la daruri şi fenomene sunt de ordinul milioanelor.

Adevărul este că Biblia are o poziţie foarte clară în această chestiune şi cei mai mulţi foşti carismatici sunt dispuşi să studieze textele cu pricina. Bineînţeles că trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să înţeleagă că supunem discuţiei doar două tipuri de daruri: darurile revelatoare şi darurile-semne. Toate celelalte, cum este darul slujirii sau cel al conducerii, sunt în continuare valabile.

Textele care arată că darurile revelatoare şi darurile-semne au încetat sunt prezentate de autor în cartea sa The Healing Epidemic, capitolul 7 – „Dovezi că darurile au încetat”. Nu reluăm aici aceste texte şi dovezi, însă ar trebui să fie evident că darurile-semne nu au fost primite ca daruri permanente. Ele au fost descrise în mod specific ca fiind doar nişte semne sau indicatoare. Minunile făcute de apostoli au spus lumii: „aceştia sunt adevăraţii martori şi apostoli ai lui Cristos şi canalele inspirate de transmitere a Sfintei Scripturi.” Acum însă, când mărturia lor se regăseşte în Biblie, noi avem chiar realitatea spre care au indicat ele. Semnele au încetat în clipa când realitatea spre care au arătat ele a fost oferită Bisericii.

La fel stau lucrurile şi cu vorbirea în limbi. Aceste limbi miraculoase au fost doar un semn, un indicator. Dumnezeu a spus prin Isaia că venirea lui Mesia va fi validată prin faptul că Neamurile le vor proclama evreilor Cuvântul lui Dumnezeu. La momentul Rusaliilor însă, şi pentru o scurtă perioadă după aceea, nu au existat convertiţi dintre Neamuri, astfel că Dumnezeu a folosit limbile Neamurilor vorbite în mod miraculos de evrei. Acesta a fost unul dintre semnele că a venit noua eră, Era Evangheliei, în care Evanghelia va fi predicată în toate limbile pământului. Foarte curând după aceea, realitatea şi-a intrat în drepturi şi Evanghelia a început să fie proclamată evreilor şi Neamurilor deopotrivă de convertiţii dintre Neamuri. De îndată ce lucrul acesta s-a întâmplat, semnul vorbirii în limbi şi-a împlinit menirea. Realitatea spre care a indicat semnul a venit, iar „umbra” a lăsat locul acestei realităţi.

În experienţa mea am constatat că cei mai mulţi carismatici trăiesc cu impresia că în vremurile descrise în Noul Testament, vindecările erau înfăptuite în mod constant de toţi credincioşii. De cele mai multe ori ei sunt uimiţi să afle că acest lucru este total greşit, Biblia menţionând un singur caz în care cineva din afara grupului apostolilor a făcut o vindecare – este vorba de cazul lui Pavel vindecat de Anania (la porunca Domnului).

Trebuie să le explicăm întotdeauna foarte clar prietenilor noştri foşti carismatici că noi credem în minuni, inclusiv în vindecări. Dumnezeu poate face orice şi El a promis că va vindeca. Ceea ce respingem însă este ideea că El Îşi canalizează puterea prin anumiţi oameni înzestraţi cu daruri speciale de a face minuni şi vindecări. Apostolii, împreună cu „semnele” lor, au dispărut de mult, însă Domnul continuă să vindece în mod direct ca răspuns la rugăciuni (şi după voia Lui suverană). Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care trebuie să le explicăm foarte clar foştilor carismatici.

7. Predominanţa stilului de viaţă lumesc

         A şaptea problemă care îi frământă de multe ori pe cei care părăsesc mediul carismatic izvorăşte din faptul că în mediul acesta este încurajat un stil de viaţă lumesc şi uneori chiar imoral. Carismaticii din lumea întreagă înţeleg de obicei sfinţenia într-un mod complet diferit de tot ceea ce a cunoscut biserica creştină în istoria ei de până acum. Separarea de lume nu joacă aproape niciun rol în ideea lor de sfinţenie, ca şi (în cele mai multe cercuri) abţinerea de la averi şi plăcerile lumeşti.

Bogăţia şi plăcerea sunt obiective legitime în mediul carismatic. Moda, afirmarea de sine şi cunoaşterea intimă a industriei muzicii pop şi cinematografice sunt interese acceptabile. Cântăreţii carismatici arată şi cântă întocmai ca aceia din lume. Mai mult decât atât, ei chiar urmăresc în mod intenţionat această asemănare.

Credincioşii care părăsesc lumea carismatică trebuie să se adapteze la standarde cu totul diferite. Ei trebuie să înţeleagă că Domnul aşteaptă de la credincioşii Săi o altă atitudine şi că stilul de viaţă al lumii este o urâciune înaintea Lui. Unii vor avea nevoie să li se explice doctrina sfinţirii de la zero. Ei au nevoie să adopte o nouă atitudine de dedicare şi de slujire.

Am făcut referire puţin mai devreme la imoralitate fiindcă este un adevăr incontestabil că, dintre toţi cei ce se declară creştini, carismaticii sunt cei care produc cele mai multe cazuri de comportament inacceptabil. În mijlocul lor se întâlnesc cele mai multe situaţii de adulter, divorţ, fraudă şi alte păcate grave.

Această observaţie nu urmăreşte să aducă atingere numeroşilor carismatici serioşi care dau morţii faptele firii şi caută să trăiască într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Numai că mediul carismatic în ansamblul său nu încurajează trăirea conştientă în sfinţenie, lucru care din păcate este cât se poate de evident.

Imoralitatea poate fi încurajată şi de absenţa pocăinţei din închinarea care se practică în multe biserici carismatice. Întâlnirile cu dans, legănat, aplaudat, cuvinte repetate pe o muzică ritmică asurzitoare şi sensibilizare emoţională nu sunt contexte propice pentru o pocăinţă autentică şi pentru dedicare la sfinţenie.

Închinătorii nu sunt încurajaţi să stea liniştiţi înaintea Domnului şi să ia aminte la versetul care zice: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” În unele cercuri carismatice, bătălia spirituală este definită exclusiv ca luptă împotriva demonilor şi nu există deloc elementul de luptă împotriva păcatului şi a ispitei pe plan personal. Nu avem de ce să ne mirăm că mulţi evanghelişti carismatici cad pradă imoralităţii şi sunt aduşi în faţa instanţelor pentru tot felul de fapte reprobabile.

Este important să le transmitem credincioşilor care ajung la noi din bisericile carismatice că tot ceea ce facem noi izvorăşte din ascultare faţă de Cuvânt şi nicidecum din deciziile noastre personale. Trebuie să putem justifica fiecare latură a vieţii noastre individuale şi colective cu versete din Scriptură. Creştinii sunt oameni care se conformează de bunăvoie tuturor regulilor Noului Testament, inclusiv aceea care cere separarea de lume. Prietenii noştri vor găsi pacea doar atunci când Duhul le va arăta adevărata natură a umblării creştine. Multora dintre ei, foştii lor învăţători le-au ascuns porţiuni mari ale Adevărului, pe care acum trebuie să le cunoască şi să le accepte.

8. O experienţă superioară

         A opta problemă cu care se confruntă de multe ori foştii carismatici este una sensibilă şi dificilă, dar care trebuie amintită. Ea nu îi afectează pe toţi aceşti prieteni, însă cu siguranţă are un impact asupra unora dintre ei. Este vorba de problema mândriei. Învăţătorii lor carismatici i-au convins probabil că ei beneficiază de o lumină şi de o experienţă superioară, spre deosebire de credincioşii tradiţionali care sunt necunoscători, reci şi lipsiţi de binecuvântări spirituale. Mulţi învăţători carismatici adoptă un stil lăudăros şi triumfalist prin care încurajează acest sentiment de superioritate spirituală.

Absenţa unei închinări cu adevărat obiective (al cărei efect este smerenia) poate contribui şi ea la apariţia mândriei, la fel ca sentimentul omului că este special pentru că are anumite daruri spirituale. La unii, această mândrie nu dispare nici după ce aceştia părăsesc mediul carismatic.

Când vorbim despre lucrul acesta nu putem să nu ne gândim la numeroşii Creştini după Evanghelie Exclusivişti (eng. Exclusive Brethren) care au părăsit în anii 1960 mişcarea din care făceau parte. Ei şi-au dat seama că multe lucruri nu erau în regulă, însă din păcate mulţi au luat cu ei convingerea fermă că beneficiaseră de o învăţătură mult superioară celei din bisericile evanghelice tradiţionale. Ce au mai putut ei învăţa, odată având această convingere? Unii (nu toţi, desigur) au ajuns nişte inadaptaţi şi chiar o pacoste pentru bisericile la care s-au alipit.

Atunci când încercăm să-i ajutăm pe foştii carismatici să înţeleagă că înţelegerea lor spirituală nu este mai presus de cea a credincioşilor tradiţionali, trebuie să acţionăm cu mult har. Avem nevoie de răbdarea lui Iov, de înţelepciunea lui Solomon şi de blândeţea lui Barnaba ca să le arătăm că mediul din care au ieşit reprezintă în multe sensuri o îndepărtare radicală de Scriptură şi de doctrina acesteia şi că au multe lucruri de reînvăţat.

Dacă vom corecta doar câteva dintre ideile greşite, nu vom rezolva mare lucru. Mândria carismatică se sprijină pe foarte multe picioare. Doar atunci când le vom dărâma pe toate (cu atenţie, desigur), iluzia grandorii va dispărea şi mintea se va deschide complet faţă de Cuvânt. Modul cel mai delicat de a face lucrul acesta este prin recomandarea de cărţi, astfel încât prietenii noştri să aibă timp să cugete asupra lucrurilor în linişte, verificând atent textele indicate şi cerându-I Domnului ajutorul necesar.

9. Accentul pe părtăşie

         A noua problemă care tulbură uneori liniştea foştilor carismatici are de-a face cu domeniul relaţiilor. Am amintit deja părtăşia strânsă pe care grupurile de casă o întreţin în mod artificial. Carismaticii excelează de obicei la organizarea de activităţi care leagă prietenii între oameni, ceea ce duce în mod inevitabil la suferinţă şi singurătate atunci când oamenii părăsesc mediul carismatic.

Cele mai multe biserici creştine tradiţionale nu încurajează crearea de relaţii în modul acesta forţat, ci se bazează mai mult pe procesul natural în care oamenii se apropie unii de alţii în timp ce se închină şi Îl slujesc pe Domnul împreună.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în biserici în care oamenii sunt deschişi şi primitori. Legăturile mai puternice se formează însă doar în timp şi de obicei în contextul colaborării într-un anumit domeniu al slujirii creştine. Prieteniile adevărate nu pot fi create de obicei în mod artificial.

Trebuie să dăm dovadă de o înţelegere specială şi să le oferim o părtăşie specială celor care vin dintr-un sistem care depinde exagerat de mult de prietenii, amintindu-ne că oamenii aceştia au lăsat probabil în urmă ceva ce nu vor putea înlocui foarte curând.

O altă problemă din sfera relaţiilor poate apărea din pricina stilului de conducere dominant şi autoritar caracteristic multor biserici carismatice. Oamenii care sunt obişnuiţi cu aceste ingerinţe în vieţile lor se simt uneori pierduţi după ce ele încetează. Chiar dacă le-au dispreţuit înainte, acum simt un fel de gol. Iar în cazul unora, acest fenomen poate atinge proporţiile unei „dependenţe”.

Pastorii trebuie să fie foarte atenţi să nu le spună niciodată acestor oameni exact ce să facă în deciziile personale, oricât de mult li s-ar cere o direcţie clară. Ei trebuie să se limiteze de fiecare dată la prezentarea principiilor biblice şi să respecte răspunderea fiecărui individ de a aplica aceste principii cu atenţie şi cu rugăciune la deciziile pe care le are de luat.

10. O credinţă nesigură

         O ultimă problemă pe care o au uneori foştii carismatici este credinţa slabă sau ezitantă care poate duce la superficialitate sau la cinism. Această credinţă slabă este rezultatul obiceiului lor anterior de a se baza foarte mult pe vindecări şi alte fenomene extraordinare. Problema vine din simplul fapt că ei nu au văzut niciodată aceste lucruri petrecându-se sub ochii lor, într-un mod cert şi verificabil. Chiar şi aceste semne miraculoase au fost acceptate prin credinţă!

Dacă îi întrebăm pe prietenii noştri carismatici de ce întâlnirile lor săptămânale de vindecare nu cuprind şi cazuri clare şi verificabile din punct de vedere medical, cu vindecări ale unor boli fizice grave, ei încep să vorbească imediat despre cazuri despre care au auzit din alte biserici şi care probabil că s-au petrecut cu multe luni sau mulţi ani în urmă. Foarte rar vom găsi pe cineva care să sară în apărarea întâlnirilor de vindecare din propria biserică. Aceasta dovedeşte că până şi ei îşi dau seama că aceste vindecări au de-a face mai mult cu cultura carismatică decât cu realitatea.

Un autor carismatic (medic de profesie) a încercat să argumenteze într-una din cărţile sale în favoarea vindecărilor carismatice, dar şi cartea lui a scos la iveală aceeaşi tendinţă. Ca argumente în favoarea sa, el a scris despre vindecări care se petrecuseră cu mulţi ani înainte şi în alte ţări. Fără să vrea, el a recunoscut de fapt că nu dă crezare vindecărilor pe care le vedea săptămână de săptămână în jurul lui, în propria biserică. El credea în ele oarecum, dar nu suficient cât să le întrebuinţeze ca exemple, preferând să-şi ia „dovezile” de mai departe.

Autorul cărţii de faţă a discutat cu credincioşi carismatici de pe cinci continente diferite şi i-a întrebat de ce vindecările în bisericile lor locale sunt nereuşite, au efect pe termen scurt sau sunt neînsemnate şi de ce nu pot prezenta cazuri reale de vindecare verificabilă a unor boli grave. De fiecare dată, reacţia lor a fost să îşi bazeze încrederea pe presupuse vindecări relatate din alte locuri.

Prietenii carismatici sunt nevoiţi să aleagă între a îmbrăţişa o formă de credinţă stoică în aceste fenomene, fără să mai pună ceva sub semnul întrebării, şi a adopta o credinţă vagă, generală. Oricare dintre cele două atitudini are un efect dăunător asupra credinţei creştine adevărate. Dacă vorbim de prima variantă, mintea omului se închide faţă de orice informaţie biblică şi doctrinară nouă. Persoana în cauză spune: „Eu ştiu ce cred şi nu sunt dispus să mă răzgândesc.” Acest om trebuie ajutat să înţeleagă că toate opiniile noastre trebuie să poată fi verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să fim dispuşi să ne corectăm.

Dacă vorbim despre credinţa generală, putem spune că umblarea noastră creştină poate avea mult de suferit dacă ne permitem să credem la modul general şi superficial în lucruri pe care nu le vedem cu ochii noştri şi de care nu putem fi siguri.

Genul acesta de credinţă ne va compromite întreaga concepţie despre lume şi viaţă şi vom ajunge foarte uşor să avem o părere superficială şi despre alte aspecte ale credinţei.

În aceeaşi situaţie se găsesc, fără doar şi poate, mulţi creştini. Ei sunt convinşi că trebuie să participe regulat la închinare şi să-L slujească pe Domnul. În acelaşi timp însă, la fel ca vindecările miraculoase, nici standardele lui Dumnezeu nu trebuie luate prea în serios. Ele sunt şi nu sunt reale. Sunt şi nu sunt importante.

Credinţa generală sau superficială dă naştere la creştini lipsiţi de dedicare şi de sinceritate totală, şi uneori chiar la creştini imorali. Soluţia şi remediul este să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă faptul că în planul adevărat al lui Dumnezeu pentru viaţa creştină, totul este real şi credibil; totul funcţionează aşa cum ar trebui.

Cultura carismatică în care sunt create minuni şi semne ce nu pot fi validate dăunează credinţei adevărate, producând fie credulitate, fie cinism.

Creştinul trebuie să-L ia în serios pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi să-L creadă cu toată inima. El trebuie să împlinească toate poruncile Sale şi să respecte cu sârguinţă toate standardele Sale.

Acestea sunt aşadar problemele care îi frământă sau îi împiedică pe aceia care părăsesc mediul carismatic şi pe care pastorii şi îndrumătorii spirituali trebuie să le abordeze cu blândeţe, răbdare şi înţelegere. Toate sunt aspecte importante, vitale, care dacă sunt ignorate vor ieşi la suprafaţă mai târziu şi ar putea produce efecte nedorite.