Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

            Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

            Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

            Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

            Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

            Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

            Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

            Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

            Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

            Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

            Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

            În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

            Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

            De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

            Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

            Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

            În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

            Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

            John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

            Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

            Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

            Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

            În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

            În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

            Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

            Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

            Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

            Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

            Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

            Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

            Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

            Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

            Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

            Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

            Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

            Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

            Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

            Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

            Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

            Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

            Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

            Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

            Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

            1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

            1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

            Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

            În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

            Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

            Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

            Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

            De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

            Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

            Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

            Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

            Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

            Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

            Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

            Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

            După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

            La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

            Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

            Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

            Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

            Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

            Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

            În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

            În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

            Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

            Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

            De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1 că Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

            Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

            În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

            Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

            Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

            Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

            Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

            Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

            Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

            Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

            Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

            Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

Exorcizare în Numele lui Isus

            După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

            Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

            Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

            Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.