Ceea ce face apostolul Pavel aici este să răspundă la nişte întrebări pe care i le adresase biserica din Corint. Ne dăm seama de lucrul acesta din cuvintele sale: „Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.” În mod evident, una dintre întrebări a fost: „E mai bine să nu ne căsătorim?” Poate că alta a fost: „Creştinii căsătoriţi ar trebui să practice abstinenţa sexuală?” Nu putem şti cu precizie care au fost întrebările, dar răspunsurile pe care le dă Pavel ne sugerează că ele au mers în această direcţie.

Scriptura ne învaţă că soţii şi soţiile au îndatoriri sau obligaţii unul faţă de altul, pe care trebuie să şi le îndeplinească şi s-o facă cu dragoste.

„Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat” (1 Corinteni 7:3).

Ceea ce face apostolul Pavel aici este să răspundă la nişte întrebări pe care i le adresase biserica din Corint. Ne dăm seama de lucrul acesta din cuvintele sale: „Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.”

 În mod evident, una dintre întrebări a fost: „E mai bine să nu ne căsătorim?” Poate că alta a fost: „Creştinii căsătoriţi ar trebui să practice abstinenţa sexuală?” Nu putem şti cu precizie care au fost întrebările, dar răspunsurile pe care le dă Pavel ne sugerează că ele au mers în această direcţie.

Atunci când zice că este bine ca omul să nu se atingă de femeie, înţelegem că el se referă la căsătorie. El nu zice că este mai bine să nu ne căsătorim, nici că starea de om necăsătorit este superioară celei de om căsătorit, ci doar că este bună şi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Mai târziu, el va arăta că starea de om căsătorit poate prezenta o serie de avantaje pentru slujirea creştină. Ea este bună şi de multe ori necesară şi chiar minunată, aşa cum a fost fără îndoială pentru cineva ca apostolul Pavel.

Trăind ca apostol într-o perioadă dificilă a istoriei, Pavel a călătorit în permanenţă. El nu a stat nicăieri mai mult de trei ani, după care s-a mutat în altă parte. De cele mai multe ori, şederea lui într-un singur loc a fost de durată mult mai scurtă. El a suferit fără încetare opoziţie şi persecuţie. Oare ne putem închipui ce ar fi fost în sufletul soţiei sale dacă ar fi fost căsătorit? Ea ar fi fost în permanenţă îngrijorată şi toate sacrificiile slujbei soţului ei i-ar fi sfâşiat inima. Iar când acesta s-ar fi întors acasă, închipuiţi-vă în ce stare deplorabilă ar fi fost uneori după ce tocmai primise o bătaie soră cu moartea sau fusese agresat cu sălbăticie.

Dar de fapt ce spunem noi – „când s-ar fi întors acasă?” El nici n-a avut măcar o casă. Omul ale cărui cuvinte au fost nepreţuite pentru miliarde de credincioşi de-a lungul istoriei creştinismului n-a avut o locuinţă a lui. Oriunde s-a dus, a fost nevoit să se bizuiască pe ospitalitatea oamenilor, iar uneori a dormit chiar sub cerul liber. Când ne gândim la greutăţile din viaţa deosebită a lui Pavel, înţelegem că pentru el, a fi necăsătorit a însemnat un act necesar de dedicare pentru Domnul.

Dacă suntem necăsătoriţi, Domnul ne va purta de grijă şi ne va dărui binecuvântări deosebite. Astfel, apostolul declară inspirat de Dumnezeu că starea de om necăsătorit este una distinsă şi binecuvântată de Domnul.

Apoi însă, Pavel continuă: „Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.” Starea mai normală, desigur, este cea de om căsătorit. Să nu interziceţi niciodată căsătoria, zice apostolul în 1 Timotei. El ne avertizează că în zilele din urmă se vor ridica oameni care vor interzice căsătoria. Aceştia sunt însă învăţători mincinoşi care îşi iau ideile de la duhuri înşelătoare şi care îi învaţă pe alţii doctrinele dracilor. Ei spun minciuni şi sunt făţarnici. Pavel spune aceste lucruri teribile despre cei care descurajează sau interzic Deşi ar putea părea că apostolul plasează starea de om necăsătorit pe o treaptă superioară celei de om căsătorit, este foarte clar că el nu face lucrul acesta. Căsătoria este rânduită de Dumnezeu şi este starea în care se găsesc majoritatea bărbaţilor şi femeilor, iar Pavel proclamă lucrul acesta. El subliniază însă că ambele stări sunt binecuvântate de Dumnezeu.

Remarcăm afirmaţia lui Pavel despre căsătorie, şi anume că ea este rânduită pentru ca oamenii să nu cadă în păcatul adulterului, dar în alte locuri el oferă raţiuni mult mai înalte pentru căsătorie. Aici el scoate în evidenţă doar un scop moral evident, însă o face într-un mod neobişnuit de elaborat şi foarte frumos.

Aceasta este una dintre acele situaţii în care nu este suficient să citim, ci trebuie să şi „auzim” cuvintele lui: „Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Ultimele două afirmaţii folosesc aceleaşi cuvinte, cu doar două excepţii, iar prin aceasta Pavel scoate în evidenţă o trăsătură esenţială a căsătoriei. Gândiţi-vă – „nevasta lui”, „bărbatul ei”, să aibă. Ea îi aparţine lui şi el îi aparţine ei. Fiecare este pentru celălalt un bun de mare preţ care trebuie păstrat cu grijă, preţuit, apreciat şi iubit. „A lui … al ei” ca să se ocrotească unul pe celălalt. Singurul şi singura.

În Geneza 2 citim că după ce Eva a fost făcută din coasta lui Adam, el a rostit aceste cuvinte: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!” Avem oare impresia că el vorbeşte doar din punct de vedere biologic şi că face doar o observaţie fiziologică evidentă, sau înţelegem că el foloseşte limbajul acesta anatomic ca să-şi exprime de fapt sentimentele cele mai profunde? Cuvintele lui exprimă ce simte el pentru Eva şi nu sunt o simplă observaţie de ordin biologic.

Cu toate că nu putem afirma acest lucru într-un mod literal în ziua de azi, soţii şi soţiile ar trebui să poată spune unul despre celălalt: „Este os din oasele mele şi carne din carnea mea.” Aceste cuvinte exprimă apropierea acestei relaţii de posesie. „Îngrijorările şi suferinţele ei sunt ale mele, ca şi cum le-aş trăi eu cu adevărat.” „Îngrijorările şi suferinţele lui sunt ale mele, ca şi cum le-aş trăi eu cu adevărat.”

Tinerii în mod special ar trebui să fie conştienţi că măsura exagerată de atingere fizică din societatea zilelor noastre este un lucru nou…

     Înainte de a trece mai departe şi a vorbi despre îndatoririle reciproce în căsătorie, aş dori să comentăm pe marginea afirmaţiei lui Pavel că „este bine ca omul să nu se atingă de femeie.” Cu toate că avem aici un eufemism pentru căsătorie, aceste cuvinte conţin în acelaşi timp înţelepciune şi la valoarea lor nominală. Fiţi cu băgare de seamă la „cultura” modernă. Tinerii în mod special ar trebui să fie conştienţi că măsura exagerată de atingere fizică din societatea zilelor noastre este un lucru nou. Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat aşa.

Până nu demult, singura ocazie cu care un bărbat atingea o femeie era ca să-i strângă mâna. Cultura fizică şi trupească tot mai depravată a ultimilor ani a adus însă cu sine o mult mai mare libertate în ce priveşte atingerea fizică între persoane de sex opus, în afara căsătoriei. Îmbrăţişările şi sărutările sunt acum ceva obişnuit în societate. Ele nu mai sunt doar gesturi excentrice ale oamenilor din industria de spectacol, ci au pătruns şi în clasa politică şi printre toţi cei care sunt în vizorul publicului. Respectul tradiţional pentru sexul opus consideră însă toate aceste atingeri ca fiind brutale, nepoliticoase şi aproape vulgare. Ele transmit o familiaritate exagerată şi o lipsă totală de înţelepciune. Suntem convinşi că mulţi oameni de sex opus se ating într-un mod inocent, dorind numai să manifeste un comportament prietenesc, dar sunt şi mulţi care o fac pentru a-şi satisface nişte porniri carnale. În opinia noastră, afirmaţia lui Pavel conţine şi o înţelepciune literală.

Cultura noastră de odinioară respingea atingerile familiare între persoane de sex opus, catalogându-le ca lipsă de respect, impoliteţe şi indecenţă, şi la fel ar trebui să facem şi noi. Când oamenii se comportă prea liber în aceste lucruri, mulţi ajung să cadă foarte curând în păcatul gândurilor necurate.

Trecem acum la o altă afirmaţie formulată în mod intenţionat de autor în această formă repetitivă: „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat.” La ce se referă această datorie? Traducerea făcută de martirul William Tyndale, care la fel ca marea majoritate a Noului Testament a fost adoptată de traducătorii în limba engleză a versiunii King James, foloseşte expresia „binefacerea datorată” (explicaţia de mai jos se bazează pe această traducere, n.tr.).

Cuvântul „datorat” se referă efectiv la o datorie care trebuie plătită sau o obligaţie care trebuie îndeplinită. În cazul acesta, lucrul datorat este binefacerea, un cuvânt care lipseşte din unele manuscrise mai vechi, dar apare în câteva dintre versiunile Noului Testament în limba greacă (textul bizantin şi textus receptus). Unele traduceri moderne ale Bibliei renunţă foarte uşor la acest cuvânt în tendinţa lor de a „simplifica” mesajul. În felul acesta, ele fac ca întregul pasaj să vorbească doar despre sex şi relaţii sexuale. Atunci când vorbeşte despre căsătorie, lumea (cu ziarele ei de scandal) are tendinţa să se refere doar la sex, însă Biblia abordează şi aspecte mai profunde. La fel se întâmplă şi în capitolul al şaptelea din 1 Corinteni, unde apostolul ajunge să vorbească despre relaţiile sexuale abia după ce a afirmat că soţul şi soţia sunt proprietari unul asupra altuia şi au o datorie de binefacere unul faţă de altul. Cuvântul inspirat pune aceste lucruri importante şi valoroase chiar la început deoarece căsătoria înseamnă mult mai mult decât o relaţie de natură sexuală, oricât de importantă ar fi aceasta.

Binefacerea datorată se referă la bunăvoinţă sau bunătate în acţiune. Traducerea New King James păstrează ideea de binefacere, doar că reduce puţin forţa cuvântului, înlocuindu-l cu „afecţiune”. Acest cuvânt nu este suficient de puternic deoarece afecţiunea poate fi doar o emoţie, în timp ce binefacerea este o emoţie exprimată activ prin fapte de bunătate.

Avem datoria de a oferi atitudini şi fapte de bunătate şi trebuie să ne achităm de ea. Biblia prezintă această datorie sau obligaţie ca având cel puţin şapte aspecte, şi dacă nu ne achităm de ea, păcătuim împotriva Domnului.

Devotament exclusiv

Primul aspect al acestei obligaţii este unul foarte evident: devotamentul exclusiv. Căsătoria este un legământ care presupune promisiuni ce trebuie respectate. Cei doi şi-au jurat unul altuia devotament exclusiv şi orice încălcare a acestora, oricât de mică şi în orice împrejurare, este absolut interzisă. Orice ispită de a-l trata pe celălalt cu lipsă de respect sau de apreciere trebuie respinsă pe loc, iar gândurile rele trebuie înlocuite cu gânduri bune. Gândul că altcineva ar fi mai potrivit sau mai de dorit ca partener de viaţă în locul celui actual este revoltător şi diabolic şi nu trebuie să-şi găsească loc în mintea noastră nici măcar pentru o clipă. Noi avem datoria şi obligaţia înaintea lui Dumnezeu de a ne fi credincioşi unul altuia pe toată durata vieţii, singurele motive justificate pentru întreruperea acestei obligaţii fiind cele amintite în Scriptură.

Parte din această credincioşie este şi respectul reciproc unul pentru celălalt şi pentru uniunea între cei doi, ceea ce înseamnă că nu divulgăm altor persoane lucruri sau critici personale despre partener. Înseamnă că nu îl trădăm pe celălalt şi nu îl punem în situaţii jenante. Sunt unii care procedează aşa, dând dovadă de mare nesăbuinţă şi de un comportament lumesc şi superficial. Ei se plâng cu privire la soţ sau soţie, chiar în privinţa unor lucruri intime şi care ar trebui să rămână numai între cei doi. Ei vorbesc cu mare uşurinţă despre aceste lucruri în prezenţa altora. Aceasta este o formă de trădare care slăbeşte foarte mult legătura creată de Dumnezeu şi este o încălcare a loialităţii.

Datoria de a purta de grijă

A doua obligaţie dintre cele şapte este datoria biblică de a purta de grijă. În căsnicie trebuie să ne purtăm de grijă unul altuia. Uneori, oameni buni care sunt căsătoriţi de multă vreme uită să-şi mai poarte de grijă unul altuia, mai ales dacă sunt ambii puternici şi capabili. Fiecare îl lasă pe celălalt să se descurce singur şi îşi vede de viaţa lui, urmărindu-l pe celălalt doar de la distanţă. Nu este suficient însă, pentru că noi avem obligaţia de a ne iubi şi a ne purta de grijă. Avem datoria de a ne ocroti, încuraja şi susţine moral unul pe celălalt ori de câte ori este necesar, ajutându-ne la diverse sarcini. De multe ori, unul dintre parteneri primeşte prea puţin ajutor din partea celuilalt. Măsura de atenţie, observare, înţelegere şi sprijin este prea mică.

Datoria de a purta de grijă include şi efortul de a-l ajuta pe celălalt să-şi folosească darurile în slujba Domnului, aspect la care ne vom referi mai târziu în acest articol.

Datoria de a iubi

A treia obligaţie dintre cele şapte este datoria de a iubi. Trebuie să facem tot ce ţine de noi pentru a ţine aprinsă flacăra dragostei. Dragostea nu este o emoţie automată care supravieţuieşte de la sine, ci ea trebuie practicată şi exprimată. Când este neglijată, se răceşte foarte repede.

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele”, zice apostolul în mod repetat în Efeseni 5. Dacă nu ne exprimăm dragostea şi nu o comunicăm, înseamnă că nu ne achităm datoria şi, prin urmare, suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Cineva din lume ar zice: „Nu-mi mai iubesc partenerul”, ca şi cum ar fi ceva inevitabil şi căsătoria lor s-ar fi sfârşit deja. Numai că dragostea este într-o mare măsură o alegere, iar exceptând situaţiile în care intervine un mare păcat, dragostea n-ar trebui lăsată să se stingă.

Dragostea începe cu apreciere şi cu o politeţe neîntreruptă. Ea trece apoi la un ataşament deosebit de puternic şi la acte de bunătate. În final ea preţuieşte şi meditează la obiectul ei, contribuind astfel la crearea acelei legături de posesie reciprocă. Dragostea nu are voie să înceteze niciodată să se exprime în aceiaşi termeni.

Soţii primesc porunca de a-şi iubi soţiile aşa cum a iubit Cristos biserica, cu o dragoste jertfitoare, care nu încetează niciodată să fie o binecuvântare în mod activ.

 Dacă ne gândim prea mult la necazurile şi problemele noastre, sau la pasiunile şi plăcerile noastre, nu ne va rămâne prea multă energie emoţională ca să ne iubim soţul sau soţia…  

Pentru ca dragostea să supravieţuiască, se impune să evităm anumite păcate cum este şi egocentrismul. Dacă ne gândim prea mult la necazurile şi problemele noastre, sau la pasiunile şi plăcerile noastre, sau la planurile şi obiectivele noastre, nu ne va rămâne prea multă energie emoţională ca să ne iubim soţul sau soţia. Tot astfel, autocompătimirea ne consumă toate emoţiile reale pe care le-am putea avea pentru o altă persoană. Sunt oameni care au parte de o viaţă cu multe greutăţi, însă dacă nu îşi limitează în mod categoric momentele de reflecţie, ci cad într-o permanentă stare de regret, oamenii aceştia nu vor putea iubi niciodată cu adevărat o altă persoană.

Şi mândria dăunează dragostei prin faptul că pune propria persoană în centrul vieţii, astfel încât nimeni altcineva nu mai contează prea mult. Tot rezervorul de emoţii este consumat pe averile, pe realizările sau pe eşecurile celui care este numărul unu. Cine îşi cheltuieşte în mod greşit moneda emoţională este incapabil de dragoste adevărată. (Cititorii trebuie să înţeleagă faptul că folosim un limbaj poetic şi nu unul ştiinţific.)

Datoria de a purta de grijă pe plan spiritual

A patra obligaţie dintre cele şapte amintite este cea a purtării de grijă spirituale. Dumnezeu ne va trage la răspundere pentru măsura în care acordăm îngrijire spirituală. Aceasta începe cu rugăciunea unul pentru celălalt, iar rugăciunea începe cu lauda. Dacă Îl lăudăm sincer pe Dumnezeu şi Îi mulţumim pentru soţul sau soţia noastră, foarte probabil că nu vom ajunge să nutrim sentimente nesăbuite şi egoiste de amărăciune unul pentru celălalt. Atât cât ne stă în putinţă, ar trebui să vedem binele din celălalt şi să ne rugăm cerând pentru celălalt bunăstare, binecuvântare spirituală, sănătate, fericire şi succes în carieră, în familie şi în slujirea Domnului. Mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru dragostea dintâi şi pentru toate binecuvântările mari trăite împreună pe cărarea vieţii. Apoi, citiţi Cuvântul împreună şi povestiţi unul cu altul despre lucruri spirituale.

Soţilor, soţiilor, vorbiţi unii cu alţii despre lucruri spirituale? Este foarte uşor ca după câţiva ani de căsnicie, soţul şi soţia să-şi cunoască atât de bine convingerile încât să nu mai aibă nimic de împărtăşit unul cu altul. Prin urmare, comunicarea se limitează la nevoile pământeşti. Totuşi, să nu uităm că avem datoria de a stârni un interes spiritual pozitiv şi de a discuta despre lucruri spirituale. Acestea se pot referi la diverse subiecte sau doctrine, la nevoile lucrării lui Dumnezeu din biserică, din ţară ori de peste hotare, la anumite tendinţe pe care trebuie să le întâmpinăm cu rugăciune sau la eforturile noastre proprii de a-i evangheliza pe anumiţi oameni şi a mijloci pentru ei. Mai important ca orice însă, noi trebuie să ne încurajăm unul pe celălalt în devotamentul şi slujirea lui Cristos şi în admiraţia faţă de puterea şi planurile Sale.

Slujirea celuilalt

A cincea obligaţie pe care o avem este aceea de a permite sau a potenţa slujirea spirituală a celuilalt. Soţul trebuie să spună: „Eu trebuie să înlesnesc slujirea spirituală a amândurora.” Pavel zice: „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor”, iar când spune aceasta el se adresează deopotrivă oamenilor liberi şi sclavilor. În mod evident el nu îi îndeamnă pe sclavi să plece de la stăpânii lor, ci le spune că în calitate de robi de bunăvoie ai lui Cristos, prioritatea lor numărul unu, indiferent de situaţie, este să Îi slujească Lui.

Noi „slujim” angajatorilor noştri, familiilor noastre, dar pentru toţi prioritatea cea mai înaltă este să-L slujim pe Cristos. De multe ori se întâmplă că soţul este implicat în slujirea Domnului şi este foarte ocupat, binecuvântat, apreciat de oameni şi împlinit. Cum rămâne însă cu soţia lui? Ce a făcut el pentru ca ea să-I fie de folos Domnului dincolo de îngrijirea familiei? Noi avem datoria să ne ajutăm reciproc în această privinţă şi să nu-l oprim pe celălalt să-şi împlinească în totalitate scopul mântuirii.

Uneori nici soţul şi nici soţia nu sunt de folos lui Dumnezeu pentru că amândoi au vrut prea mult de la lumea materială, poate o maşină sau o casă prea scumpă ori o poziţie prea înaltă în societate, astfel încât toate energiile şi eforturile lor sunt canalizate către afacere, către promovare în carieră sau către acumularea de averi. Ei se descurcă foarte bine financiar, însă niciunul nu-L slujeşte cu adevărat pe Domnul, sau poate că doar unul dintre ei o face, fiindcă nu au urmărit scopul corect. Dacă n-ar fi fost atât de ambiţioşi, de dornici de a urca pe scara socială, ar fi putut dedica mai mult timp slujirii creştine în biserică. Cât de fericiţi ar fi fost ei atunci! Este mult mai bine să nu ai o poziţie atât de înaltă în viaţă, dar să fii în slujba lui Cristos.

Soţul ar trebui să spună: „Scopul meu principal este să uşurez slujirea creştină pentru amândoi şi nu să-mi satisfac toate plăcerile.” Deşi Domnul a rânduit un cap al familiei, soţul şi soţia sunt egali înaintea Lui şi niciunul dintre ei n-ar trebui să dispreţuiască sau să fie indiferent faţă de chemarea celuilalt.

Datoria de a oferi plăcere

A şasea obligaţie pe care o avem în viaţa de căsătorie este să ne oferim unul altuia plăcere. „O fac eu pe soţia mea sau îl fac eu pe soţul meu fericit?” Aceasta este o parte esenţială a binefacerii pe care o datorăm. „Fac eu viaţa de familie plăcută?” „Ofer prietenie şi ajutor, spun lucruri bune, aduc veşti bune şi vorbesc despre lucruri plăcute?”

 „Sau oare sunt cumva la cealaltă extremă, atât de ocupat încât nu-i acord celuilalt nici măcar o secundă sau un minut din gândurile şi din timpul meu? Se întâmplă foarte rar să vorbim despre lucruri importante ori să ne încurajăm unul pe celălalt.” Ar fi o situaţie îngrozitoare! Să ne întrebăm aşadar: „Ofer eu prietenie, sau îi transmit celuilalt o stare de spirit apăsătoare?”

Partenerii de viaţă îşi poartă poverile unul altuia, desigur, aceasta fiind chiar una dintre binecuvântările sau unul dintre privilegiile căsătoriei. Numai că ei nu ar trebui să facă lucrul acesta în permanenţă, întrucât ar da dovadă prin aceasta de un egoism inacceptabil. Dacă soţul şi-ar descărca neîntrerupt problemele şi temerile, cârtind şi suspinând tot timpul, sau dacă soţia ar face acelaşi lucru, viaţa de familie a celor doi n-ar fi niciodată fericită şi ei nu s-ar putea bucura niciodată unul de prezenţa altuia. Împărtăşirea poverilor trebuie să aibă nişte limite. Gândeşte-te în schimb la ceva bun, la ceva frumos. Nu insista asupra durerilor şi suferinţelor tale la nesfârşit. Poartă povara cu ajutorul Domnului, dacă poţi, şi nu te aştepta într-un mod nedrept ca şi celălalt să poarte aceeaşi povară. Aminteşte-ţi că în căsătorie avem datoria de a ne încuraja reciproc şi de a ne ridica moralul unul altuia.

Datoria de a modela

Ultima dintre cele şapte obligaţii reciproce pe care le avem în căsnicie este datoria de a ne modela reciproc. Vă rog să reţineţi că vorbim despre o modelare reciprocă. Dacă ea merge într-un singur sens, devine o impunere, o povară grea şi o experienţă dureroasă. Dacă el o corectează mereu pe ea sau ea îl corectează mereu pe el şi nu există o reciprocitate sensibilă, efectul va fi probabil aroganţa unuia şi amărăciunea celuilalt. Noi trebuie să influenţăm comportamentul celuilalt cu politeţe, bunătate şi blândeţe, acceptând această modelare pe măsură ce o şi oferim.

Se ştie foarte bine că Martin Luther a numit căsătoria şcoala caracterului, şi chiar aşa este. Suntem noi oare prea mândri să acceptăm sfatul şi ajutorul din partea celuilalt? Sau ne plângem de purtarea soţului sau soţiei din pricină că suntem irascibili şi ne pierdem răbdarea fără motiv? Modelarea trebuie făcută cu răbdare, fiindcă multe dintre nemulţumirile unora cu privire la partenerii lor de viaţă nici măcar nu ar trebui exprimate, ci acoperite cu dragoste şi uitate.

Să ne rugăm să scăpăm de această mândrie în viaţa de căsnicie, întrucât ea este un pericol de moarte, şi să învăţăm să iubim

De obicei există o mare diferenţă între soţ şi soţie în ceea ce priveşte darurile lor şi felul lor de a gândi. Fiecare are punctele sale tari în anumite domenii şi fiecare are o personalitate distinctă. Este evident că avem nevoie de multă dragoste şi multă răbdare unul faţă de altul. Când unul este mereu nemulţumit de celălalt, aceasta se datorează probabil mândriei, o mândrie hidoasă şi intolerantă care nu recunoaşte darurile, abilităţile, emoţiile şi raţiunile celuilalt şi care nu se poate adapta la nişte diferenţe omeneşti rezonabile. Să ne rugăm să scăpăm de această mândrie în viaţa de căsnicie, întrucât ea este un pericol de moarte, şi să învăţăm să iubim chiar şi presupusele imperfecţiuni nevinovate în purtare şi în gândire.

Motivaţia noastră

Datoriile şi obligaţiile sunt cele care compun această binefacere datorată. Să remarcăm încă o dată formularea destul de greoaie pe care o foloseşte Pavel: „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat.” Este o datorie în două sensuri.

În încheiere cităm încă o dată din 1 Corinteni 7:23 – „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.” Iată aşadar şi marea motivaţie pentru noi să ne achităm de datoriile pe care le avem unul faţă de altul, şi anume ca relaţia noastră de căsătorie să fie profundă şi frumoasă şi totodată de folos în slujirea lui Cristos. Noi am fost robi ai condamnării şi ai iadului, ai stricăciunii interioare tot mai mari şi ai ideilor false şi denaturate. Am fost robi ai tragediei şi pierderii supreme, şi cu toate acestea am fost răscumpăraţi din starea aceea.

Să presupunem că ai avea o afacere, dar nu o societate cu răspundere limitată, ci una în care ţi-ar fi imposibil să scapi de datorii. A fost afacerea ta în totalitate, dar a eşuat şi a ajuns să aibă datorii uriaşe. Dar când erai pe punctul de a-ţi declara falimentul şi a-ţi pierde afacerea, familia şi tot ce aveai, a venit cineva (aşa ceva nu s-ar întâmpla în viaţa reală) şi doar pentru că îi pare rău de tine, ţi-ar zice: „Îţi cumpăr eu afacerea.” Aceasta nu mai valorează nimic, ba chiar are datorii imense, însă binefăcătorul tău ar zice: „O voi cumpăra la valoarea datoriei, oricât ar fi ea de mare, astfel încât să poţi achita tot şi să fii din nou curat. Ştiu că plătesc mult mai mult pe afacere decât merită ea, dar nu numai că o cumpăr, ci îţi voi cumpăra şi nişte clădiri noi şi te voi pune iarăşi pe picioare, indiferent cât m-ar costa.”

„Dar eu am dat greş”, ai răspunde tu. „Afacerea mea a fost un eşec.” „Nu contează”, ar insista binefăcătorul tău, „eu te voi salva.”

 Cristos ne-a răscumpărat dintr-o datorie veşnică. El ne-a scăpat de condamnare şi ne-a dat o viaţă mult mai bună şi o glorioasă casă veşnică, prin al Său sânge scump. Cât de dornici ar trebui să fim acum să ne împlinim şi noi datoria faţă de acela pe care Dumnezeu ni l-a pus alături pentru viaţa aceasta – soţia noastră sau soţul nostru! Ne îndeplinim noi obligaţiile? Domnul să ne binecuvânteze şi să ne ajute s-o facem.

Cititorii pot asculta şi predica despre „Îndatoririle reciproce în căsnicie” din 1 Corinteni 7:3.