Publicat în The Sword & Trowel 2012, nr. 1

O definiţie a bârfei şi a formelor pe care le ia, împreună cu cauzele, efectele şi antidotul ei.

„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Leviticul 19:16).
„Cine răspândeşte bârfelile este un nebun” (Proverbe 10:18).
„Cu gura lui, omul nelegiuit pierde pe aproapele său” (Proverbe 11:9).

         Bârfa ar putea fi definită ca vorbire fără rost, flecăreală continuă şi transmitere de ştiri, inclusiv răspândire de zvonuri neîntemeiate. Bârfa nu este motivată întotdeauna de ostilitate sau răutate. Articolul de faţă se ocupă însă de acel gen de bârfă care îi vorbeşte pe alţii de rău pe la spate, dându-le în vileag greşelile (sau presupusele greşeli) şi micşorându-i în ochii celor care ascultă. Ne referim la „vorbirile de rău şi bârfelile” amintite în 2 Corinteni 12:20.

Să începem cu câteva observaţii despre bârfitorii perseverenţi şi incurabili. Unii – chiar din rândul creştinilor – par să fie obsedaţi de vorbele rele cu privire la alţii. Această tendinţă a lor a devenit atât de puternică încât nu mai poate fi controlată. Ei sunt ca nişte alcoolici sau drogaţi. Tot ce fac este să dea târcoale ca nişte nave de război, cu tunurile încărcate cu informaţii negative despre alţi oameni şi cu radarele în căutare de orice situaţii „suspecte”.

Aceşti creştini se găsesc fără doar şi poate într-o stare deplorabilă şi sunt chiar bolnavi, întrucât binele spiritual şi bârfa dăunătoare sunt două lucruri care se exclud reciproc. Este evident că minţile acestor oameni se hrănesc acum cu lucrurile dezgustătoare pe care le împrăştie în secret. Bârfitorii sunt în mod cert oameni care au alunecat de la credinţă indiferent cât de conştiincioşi ar fi cu privire la frecventarea întâlnirilor bisericii şi oricât de mult s-ar lăuda cu binecuvântări spirituale.

Cum poate ajunge un credincios într-o asemenea stare? Vom expune imediat factorii care stau la baza bârfei, însă trebuie să spunem mai întâi că oamenii care au obiceiul de a bârfi nu au încercat niciodată să lupte împotriva acestui obicei şi să renunţe la el. Probabil că nu l-au considerat un păcat şi de aceea nu l-au urât şi nu i s-au împotrivit. Tot aşa cum oamenii care suferă de accese de mânie au lăsat mecanismele autocontrolului să se ruginească, tot aşa bârfitorii incurabili au devenit în timp oameni foarte slabi. Ei sunt singurii vinovaţi. Starea în care se află este în totalitate din vina lor. Este o stare autoindusă.

Ce anume declanşează dorinţa de a bârfi?

Zece cauze ale bârfei ocazionale şi repetate

„Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare” (Psalmul 34:13).
 

În primul rând – diavolul este cel care instigă la bârfă. Încă de la început, în interacţiunile sale cu Adam şi Eva, el a minţit cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El a insinuat că Dumnezeu este nedrept şi îi împiedică de la ceva, le ascunde ceva. El le-a inoculat gândul că Dumnezeu este neînţelegător, tiranic şi ameninţător. La prima vedere, cele mai multe lucruri rostite de Satan păreau să fie adevărate, însă nu erau deloc aşa. Este drept că Dumnezeu a ascuns de Adam şi Eva cunoştinţa răului, dar nu din motivele enunţate de Satan. (Bârfa nu este întotdeauna o minciună în totalitate, însă ea denaturează adevărul până când acesta nu mai este adevăr.)

Diavolul este tatăl bârfei răutăcioase pe care a rostit-o pentru prima dată în mijlocul frumuseţii paradisului. De atunci încoace, el şi-a repetat fărădelegea cu ajutorul oamenilor cooperanţi. Bârfa este sădită în minţile credincioşilor de către tatăl minciunii.

În al doilea rând – bârfa poate avea la bază invidia, gelozia şi mândria. Cei care sunt tentaţi să bârfească ar trebui să privească înăuntrul lor. Care este adevărul real? Sunt ei cu adevărat ofensaţi şi îngrijoraţi de purtarea nepotrivită a celorlalţi sau în ei mocneşte de fapt un duh de gelozie? Au parte ţintele bârfelor lor de anumite situaţii de viaţă avantajoase care stârnesc gelozie şi mânie? Manifestă aceşti oameni o mulţumire şi o rodnicie care stârnesc invidia bârfitorilor, aceştia din urmă considerând că lor li se cuvin de fapt acele binecuvântări? Gelozia şi mândria sunt cauzele unor bârfe deosebit de virulente.

În al treilea rând – bârfitorii pot fi împinşi de la spate de o nemulţumire generală cu privire la lucrurile de care au parte în viaţă sau pot suferi din pricina unor eşecuri personale ori a ameninţării unor pierderi. În loc să-I ceară ajutor lui Dumnezeu şi să se bazeze pe binecuvântări spirituale, unii oameni din această categorie ajung să aibă un duh plin de cârtire şi de amărăciune şi lovesc în alţii prin bârfe pline de răutate. Diavolul caută în permanenţă oameni nemulţumiţi şi vulnerabili prin care poate să poarte o cruciadă „morală” împotriva altora.

În al patrulea rând – bârfa poate fi cauzată de resentimente. Poate că, la un moment dat, alţi creştini le-au adresat cuvinte de reproş, de altfel necesare şi rostite cu bunătate, însă acestea n-au făcut decât să-i irite. Pentru oamenii plini de resentimente, răzbunarea este dulce, iar bârfa este un „cuţit numai bun de înfipt în spate”.

În al cincilea rând – bârfitori sunt motivaţi adeseori de o dorinţă aprinsă de a fi ascultaţi. Oricât ar suna de trist şi de patetic, sunt oameni care consideră că nu pot atrage atenţia în alt fel decât spunând ceva senzaţional sau compromiţător despre alţii. Aceştia descoperă că (din pricina căderii în păcat a inimii omului) mulţi sunt atraşi cu mare putere de poveştile lor.

În al şaselea rând – motivaţia bârfitorilor este că pur şi simplu nu au altceva mai bun de zis. Oamenii de felul acesta – oricât ar suna de urât – nu au nimic în cap. Niciun lucru de valoare nu le trece prin minte. Ei nu citesc şi nu vorbesc niciodată despre lucruri importante, motiv pentru care în afară de comentariile despre starea vremii, nu sunt în stare decât să-i critice pe alţii. Ei sunt prea egoişti ca să se gândească măcar puţin la starea interlocutorilor lor. Sunt prea lipsiţi de substanţă ca să fie altceva decât simpli comercianţi de poveşti neadevărate şi maliţioase.

În al şaptelea rând – oamenii ajung de multe ori să bârfească pentru că gusturile şi concepţiile lor sunt lumeşti. La urma urmelor, bârfa este parte din esenţa caracterului lumesc. Ce altceva sunt telenovelele dacă nu bârfe puse în scenă şi administrate în doze uriaşe unor dependenţi? Când creştinii urmăresc astfel de bârfe televizate, atitudinile şi gusturile lor se modelează după ele. Ei devin extrem de curioşi cu privire la detaliile din vieţile altora şi mai ales la greşelile şi eşecurile lor. Atunci nu se mai concentrează pe viaţa nouă, ci pe viaţa veche; nu pe câştigul ceresc, ci pe cel pământesc. Lumea telenovelelor este lumea în care comportamentul uman înseamnă totul, iar cel spiritual este lipsit de orice preţuire. Această lume este terenul ideal de antrenament pentru bârfitorul răutăcios.

În al optulea rând – bârfele sunt efectul bolii străvechi a neprihănirii de sine. Am putea spune că fariseul din pilda Domnului care a mers la templu să se roage a manifestat semnele unei atitudini bârfitoare. El s-a rugat de fapt avându-se în vedere pe el însuși, dispreţuindu-l pe vameşul de lângă el.

Oamenii care au o neprihănire proprie se înalţă pe ei înşişi doborându-i la pământ pe alţii. Ei se simt mult mai bine atunci când alţii sunt vorbiţi de rău. Iar atunci când îi bârfesc pe cei din biserică, ei reuşesc să se ridice pe ei înşişi mai presus de aceştia. De fapt, ei se conving singuri de „statura lor înaltă” şi încearcă apoi să-i convingă şi pe cei care-i ascultă. Pentru aceşti ipocriţi, bârfa este scara către mulţumirea de sine.

În al nouălea rând – bârfitorii pot fi motivaţi pur şi simplu de răutate şi dorinţă de răzbunare. Sunt oameni care pur şi simplu îşi urăsc semenii fără să aibă nevoie de un motiv pentru aceasta. Ei nutresc un fel de ostilitate primitivă pe care nici măcar nu încearcă s-o controleze. Pentru aceştia, porunca adresată de Cristos credincioşilor Săi de a se iubi unii pe alţii nu are nicio relevanţă. Lor pur şi simplu nu le pasă că din ei răbufneşte un caracter urât, ci lasă acest caracter să se manifeste fără restricţii şi nu simt niciun fel de ruşine. Ei trebuie să înţeleagă că există o întreagă sferă a comportamentului lor care nu a fost atinsă de lucrarea de sfinţire. Dumnezeu nu le-a dat niciodată dreptul să-şi delimiteze o astfel de sferă de comportament lăsată neatinsă şi, dacă nu o vor supune legii Sale, El va trebui să-i pedepsească.

În al zecelea rând (şi în strânsă legătură cu punctul anterior) – bârfitorii se simt încurajaţi să persiste în păcatul lor atunci când renunţă la obiceiul autoexaminării şi pocăinţei. Dacă la sfârşitul zilei nu-şi fac autoevaluarea şi nu simt nicio mustrare de conştiinţă şi nicio ruşine, nu este ce să pună stavilă revărsării de bârfe. Pentru înlăturarea naturii vechi şi a păcatelor ei este nevoie de preocupare conştientă. Automulţumirea în această privinţă încurajează minimalizarea gravităţii bârfei şi chiar justificarea ei. (Diavolul îi convinge pe bârfitori că este just şi necesar să scoată la lumină „contravenţiile” altora.) Autoexaminarea zilnică nu doar că îi convinge pe oameni de păcatul bârfei, dar îi şi face pe bârfitori mai conştienţi de celelalte păcate ale lor. În acel moment ei nu mai au cum să-i vorbească de rău pe alţii în continuare. Bârfa merge mână în mână cu mândria, iar autoexaminarea şi pocăinţa zilnică desfiinţează mândria.

***

Din fericire, parcurgerea acestei liste teribile de cauze le va alunga cititorilor orice dorinţă de a bârfi. Dacă astfel de lucruri stau la originea bârfei, atunci ar trebui să ne umplem de dezgust şi să deschidem bine ochii.

Şase efecte letale

Cine le observă pe acestea deţine cel mai puternic antidot împotriva bârfei.

„Omul neastâmpărat stârneşte certuri şi pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni” (Proverbe 16:28).

1.  Împotriva standardelor de vorbire ale lui Dumnezeu

         Poruncile adresate de Domnul credincioşilor cu privire la vorbire sunt foarte clare, însă bârfa plină de răutate le încalcă pe toate. Cuvintele bârfitorului sunt ca un izvor (zice Iacov) din care ţâşneşte în acelaşi timp şi apă dulce, şi apă amară. Ceea ce aşteaptă Domnul de la vorbirea creştinilor este ca ea să fie „întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică” (Iacov 3:17).

„Vorbirea sănătoasă şi fără cusur” trebuie să fie standardul pentru credincioşi (Tit 2:8). Vorbirea de rău şi şoaptele pe la spate sunt semne clare ale lipsei de evlavie şi de pocăinţă (2 Corinteni 12:20-21). Răutatea în vorbe şi în fapte este condamnată fără încetare în Biblie (Efeseni 4:31; Coloseni 3:8; Tit 3:3; 1 Petru 2:1). Calomnia trebuie respinsă complet (1 Timotei 3:11). Vorbirea cu răutate şi amărăciunea trebuie lăsate la o parte şi înlocuite cu bunătate, milă şi iertare (Efeseni 4:31-32).

Interzicerea categorică a bârfei apare, desigur, în exprimarea supremă a legii sfinte a lui Dumnezeu în forma celor zece porunci: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” Iar cuvintele şi mai specifice rostite de Dumnezeu prin Moise ar trebui să răsune în urechile oricărui credincios care este tentat să bârfească – „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău.”

Cel care bârfeşte se împotriveşte de fapt lui Dumnezeu şi Cuvântului Său încalcând în mod voit standardele Domnului.

2. Împotriva lucrării Duhului

         Bârfa se împotriveşte fiecărui aspect al rodului Duhului aşa cum este acesta descris în Galateni 5:22-23.

Ea se împotriveşte dragostei, pentru că este un act de răutate şi chiar de ostilitate.

Ea se împotriveşte bucuriei, pentru că nimiceşte nu numai fericirea victimei, ci fericirea întregii biserici, dând naştere la un duh de nemulţumire şi răzbunare.

Ea se împotriveşte păcii (sau unităţii), deoarece creează suspiciuni, întreţinând o atmosferă critică şi încurajându-i pe oameni să se îndrepte unii împotriva altora.

Ea se împotriveşte îndelungii răbdări, întrucât se aruncă asupra oricărei fapte aparent nepotrivite şi dă naştere la un duh de judecată şi intoleranţă.

Ea se împotriveşte bunătăţii, pentru că este plină de răutate, de duşmănie şi de violenţă şi creează o poftă nestăvilită de a-i devora pe „răufăcători”.

Bârfa se împotriveşte tuturor aspectelor caracterului creştin şi face sfinţirea imposibilă

         Ea se împotriveşte facerii de bine, adică acelui duh de generozitate şi ajutorare. Bârfa nu are deloc milă şi nu arată nicio îngăduinţă. Departe de a acorda prezumţia de nevinovăţie şi de a-l ajuta pe cel ce este ţinta criticilor să se reabiliteze, ea loveşte mortal distrugând caracterul şi reputaţia victimei sale.

Ea se împotriveşte credincioşiei, sau loialităţii. De fapt, loialitatea este prima victimă a bârfei. Persoana care bârfeşte şi loveşte pe la spate nu simte şi nu manifestă vreo urmă de loialitate.

Ea se împotriveşte blândeţii, sau smereniei, pentru că bârfitorul nu simte nevoia să fie sigur de adevărul spuselor sale şi nici nu se simte inhibat de sentimentul propriei sale stări de păcat. El este chiar perfect în ochii lui. Filipeni 2:3 ne spune că „smerenia” îi face pe oameni să-i privească pe alţii mai presus de ei înşişi. Bârfa este tocmai opusul acesteia.

Bârfa se împotriveşte tuturor aspectelor caracterului creştin şi face sfinţirea imposibilă. Ea opreşte progresul celor pe care îi atacă şi se opune chiar creşterii spirituale a celor ce o rostesc.

Ea se împotriveşte înfrânării poftelor, sau autocontrolului, pentru că bârfitorul nu se poate controla. El nu încearcă absolut deloc să-şi tempereze vorbele, deşi este evident că obiceiul său este unul plin de răutate, de laşitate şi de cruzime.

Ce păcat teribil este acesta care distruge fiecare mugur al rodului Duhului Sfânt în vieţile credincioşilor şi în viaţa bisericii! Cine ar vrea să fie un bârfitor?

3. Împotriva întregii biserici

         Bârfa este un act de ură îndreptat nu doar împotriva celor criticaţi, ci împotriva întregii adunări a credincioşilor lui Dumnezeu. Ea loveşte cu toporul la rădăcina dragostei şi unităţii frăţeşti. Iar din momentul în care începe să se răspândească, se împlinesc şi vorbele lui Iacov. „Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.”

Să nu uităm că bârfa este o boală dublă, nu una simplă. Este deopotrivă o boală a gurii şi a urechilor. Bârfitorul nu este singurul care păcătuieşte. Fiecare bârfă îi învinovăţeşte şi pe aceia care o ascultă. Ei acceptă păcatul, ba poate chiar se bucură de el şi îl savurează, însuşindu-şi-l. Inimile lor se împietresc faţă de victima bârfei şi de multe ori se întâmplă că ei înşişi devin „povestitori”. Bârfa este la fel de gravă ca şi racolarea altora pentru a minţi, a fura sau a înşela. Ea face rău victimei, ascultătorilor şi, în ultimă instanţă, întregii biserici.

4. Împotriva adevărului

         Bârfa se împotriveşte adevărului în toate sensurile acestui cuvânt. Mai întâi, ea se împotriveşte Adevărului biblic fiindcă abate inimile şi interesele oamenilor de la hrana spirituală şi le îndreaptă spre „senzaţionalul” pământesc. Oriunde se instalează bârfa, credincioşii îşi pierd pasiunea copleşitoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu. „În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti?” (1 Corinteni 3:3). Poate fi oare o tragedie mai mare decât priveliştea unui creştin plin de pasiune odinioară care acum merge la casa lui Dumnezeu doar ca să audă ultimele zvonuri şi aluzii răutăcioase?

Când victima se întâlneşte accidental cu bârfitorul ei, acesta îşi ascunde fapta în spatele unui zâmbet forţat şi ipocrit de aparentă prietenie

         Bârfa se împotriveşte adevărului şi în sensul în care de obicei conţine un grad ridicat de neadevăr. Ea se agaţă de acuzaţii şi zvonuri referitoare la alţii şi le transmite mai departe fără a încerca măcar să verifice dacă sunt adevărate. Şi nu doar că omite să le verifice, dar mai mult, le expune de fiecare dată în cea mai proastă lumină posibilă, le împodobeşte şi le exagerează.

Neadevărul bârfei nu se opreşte aici. Ea lucrează pe la spatele victimei sale, mascând orice urmă a activităţii sale. Când victima se întâlneşte accidental cu bârfitorul ei, acesta îşi ascunde fapta în spatele unui zâmbet forţat şi ipocrit de aparentă prietenie.

Mai mult, bârfitorul simulează adeseori o reţinere de a vorbi despre victima sa şi minte spunând că o face pentru binele celui care „a greşit”. În felul acesta, el se transformă într-un actor, însă toată reprezentaţia este o minciună sfruntată pe care Dumnezeu o vede. Bârfa este din toate punctele de vedere duşmanul adevărului.

5. Împotriva rânduielii

         Bârfa este şi un act de indisciplină, călcând în picioare toate regulile impuse de Domnul cu privire la rezolvarea situaţiilor de păcat şi comportament neadecvat în biserică. În cazul greşelilor personale, Domnul cere o soluţionare personală într-un duh potrivit (cu blândeţe). Pentru alte feluri de greşeli, Domnul a dat bisericilor pastori şi lucrători cărora le-a trasat indicaţii clare şi atente cu privire la păstrarea disciplinei şi păstorirea turmei. Pentru păcatele grave El a lăsat o succesiune de paşi, inclusiv stăruinţe şi avertizări, mergând în unele cazuri până la excludere.

Bârfitorul însă crede că se poate lipsi de pastori, de lucrători şi de paşii stabiliţi de Domnul pentru interogare şi disciplinare. Ce autoritate are el să dispreţuiască toate rânduielile Domnului, să se laude în schimb cu propria-i judecată şi să ia „legea” în mâinile sale?

Privită din perspectiva lui Dumnezeu, bârfa îmbină aroganţa cu neascultarea şi încalcă regulile bisericeşti care sunt singurele în măsură să aducă dreptate şi reabilitare.

6. Împotriva Evangheliei

         În fine, bârfa se împotriveşte Evangheliei fiindcă le răpeşte oamenilor compasiunea şi zelul pentru sufletele altora şi Îl întristează pe Duhul Sfânt, zădărnicind lucrarea de mântuire plină de putere. „Acolo unde este pizmă şi duh de ceartă”, zice Scriptura, „este tulburare şi tot felul de fapte rele.” Invidia, respectiv cearta „nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească” (Iacov 3:14-16).

Ne îndeletnicim noi cu bârfa? Văzându-i urâţenia şi efectul dăunător asupra bisericii, ar trebui să ne gândim bine şi să renunţăm la ea. Să nu rostim bârfe, dar nici să nu le dăm ascultare.

Ar trebui să-i dăm în vileag pe bârfitori?

         C. H. Spurgeon are nişte sfaturi de mare preţ cu privire la felul în care ar trebui să tratăm bârfa. El ne sfătuieşte ca atunci când cineva se apropie de noi cu o plângere despre altă persoană, să-i cerem să aştearnă totul în scris. De obicei bârfitorul nu va face lucrul acesta deoarece scrisul indică deschidere şi sinceritate.

Să presupunem însă că avem cunoştinţă despre nişte bârfe destul de grave care circulă în biserică, făcând rău victimelor lor şi dăunând părtăşiei bisericii. Şi să mai presupunem că din anumite motive nu avem posibilitatea să-l confruntăm noi înşine pe bârfitor. Ar trebui să spunem despre aceasta unui lucrător al bisericii sau poate chiar pastorului? Ar fi de datoria noastră să „raportăm” această chestiune? Nu ar fi ca şi cum l-am bârfi pe bârfitor?

Răspunsul este că ar trebui s-o facem fiindcă este datoria noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de biserică. Atunci când în biserica din Corint au apărut probleme, cei din familia Cloei i-au spus lui Pavel care a confruntat biserica. Lucrul acesta s-a făcut în supunere indiscutabilă faţă de porunca lui Cristos care a spus că atunci când apar probleme ce nu pot fi rezolvate între indivizi, ele trebuie „spuse Bisericii” (Matei 18:17).

Bârfitorul este în acelaşi timp un terorist şi un om rănit. Dacă am vedea pe stradă un om rănit grav, nu am chema oare ambulanţa? Dacă am vedea un terorist care pune o bombă în biserica noastră, nu am suna alarma? Ar fi total greşit să n-o facem, iar protejarea unui bârfitor este ceva la fel de grav.

Satan a şoptit în urechea oricărui credincios, la un moment dat, o poruncă inventată de el. Credinciosul o aude şi, în nesăbuinţa lui, poate chiar o acceptă. Ba mai mult, o şi pune mai presus de toate poruncile adevărate ale Domnului. Una dintre aceste aşa-zise porunci ale lui Satan a apărut în şcolile britanice de stat din secolul al nouăsprezecelea. Ea suna aşa – „Nu ciripi!”, sau în alte cuvinte, „Nu-l turna pe ticălos!” Mai exact, este o ruşine să pârăşti pe cineva, indiferent ce a făcut persoana aceea.

Ce moralitate ciudată! Chiar dacă persoana în cauză a făcut lucruri detestabile, nu trebuie s-o dăm în vileag pentru că este de datoria noastră să-i oferim sprijin şi protecţie totală. Nu trebuie s-o pârâm cu niciun chip autorităţilor.

Creştinii care nu respectă nicio altă poruncă vor accepta de multe ori această pseudo-poruncă a lui Satan. „Îmi pare rău, pastore”, vor zice ei, „dar nu pot rosti numele celui care face lucrul acesta îngrozitor. Pur şi simplu n-ar fi corect!” Cu siguranţă că Satan s-a bucurat de nenumărate ori văzând cum falsa lui moralitate i-a determinat pe creştini să protejeze comportamente păcătoase, inclusiv bârfirea. Atunci când păcatul grav al bârfei erupe şi dăunează părtăşiei şi comunităţii, se impune ca membrii ei să vorbească cu conducătorii bisericii astfel încât mustrarea – dacă este necesară – împreună cu reformarea să poată avea loc aşa cum a cerut Domnul.

„Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2:1).
„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:31).
„nici defăimătorii … nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:10).